Am început în 2016 cu aceleaşi speranțe luminoase ca orice absolvent de liceu, cu visuri de realizare şi vise la unele ore. Cu orar complicat şi profi mai buni sau mai „naşpa”, cu mici prietenii de început de liceu sau neînţelegeri cu unii și cu alții. Vrând-nevrând, acestea s-au transformat în relații din care am extras sentimente puternice, cu iubiri fulgerătoare care ne-au făcut să ne simțim într-un roller-coaster emoțional, cu prieteni pe care îi simțim ca prieteni pe viață, cu profi care ne-au susținut sau ne-au terorizat (fiecare după știința lui), dar pe care îi simțim ca ai noștri, cu năzbâtii de care a aflat toată școala sau de care știam doar noi. Toate astea au format un amestec eclectic și ţneomogen, ca o pizza pusă la cuptor.
Știam că se coace și o așteptam cu nerăbdare. Doar că atunci a venit MIA. Pandemia. Și ne-a ucis tot ce ne imaginaserăm noi pe final de liceu. Banchet, festivitate, curtea plină de prieteni și rude care să ne facă să ne simțim în centrul atenției măcar pentru o zi.
Dar suntem suficient de maturi să știm că amintirile nu ni le ia nimeni, că relațiile puternice se păstrează și fără îmbrățișarea de final de liceu, că tot ce am învățat în cei 4 ani (lecții științifice sau lecții de viață) ne vor folosi și vor fi contribuit la ceea ce suntem noi uman. Și știm că să ne plângem că suntem o generație de sacrificiu (mulți au impresia că sunt în fiecare an) este contraproductiv.
Așa că ne convingem că drumul nostru va fi unul de succes pentru felul în care ne-am dezvoltat în ultimii ani și îi simțim pe toți ai noștri lângă noi (părinți, prieteni, profesori) să ne dea imboldul de care avem nevoie și să ne susțină necondiționat. Vivat API!
Text: Cristian Man, simțind ca un absolvent.
Pentru alte activităţi desfăşurate la API accesaţi link-ul Activităţi/Evenimente.